Arhiva emisiuni
XEmisiuni
Loading...

Carmen Avram

Când eram mică, plecam mereu, pe nevăzute, de acasă - spre spaima părinților- ca să mă duc în vizită la prieteni. În fiecare zi la altcineva, pentru că încă de pe atunci uram monotonia. Într-o zi, exasperată după câteva ore de căutări, mama mi-a reproșat ,, numai drumurile-ți plac!,, Și drumuri am făcut. Drumuri, Poduri, Căi Ferate, la Facultatea de Construcții din Iași. Din fericire pentru noi toți, n-am profesat niciodată. Când am abandonat meseria de inginer, imediat după facultate, țara n-a pierdut nimic. Dimpotrivă. Am păstrat ideea de atunci până astăzi: dacă simți că nu te pricepi la ceva, urmeaza-ți, vorba lui Don Quijote, cel mai nebunesc vis. Iar eu visam de mică să critic. În special, literatura. S-a dovedit a fi o moară de vânt, dar soarta m-a dus cât putea de aproape de visul meu nebunesc: astăzi pot să critic cât vreau. La televizor. (E drept că nici literatura nu mai e ce era odinioară.)

Am ajuns în presă din întâmplare, traducând pentru Evenimentul zilei un text din limba germana. Mi-a plăcut atât de mult toată agitația din ziua aceea, atmosfera de redacție, alergătura de pe holuri, lucrul contra cronometru, încât peste noapte n-am putut dormi. Mă îndrăgostisem. Și, a doua zi, mi-am luat inima în dinți și m-am întors la locul faptei, cerându-le să-mi dea o șansă. Erau ani de pionierat în presa românească și m-au lăsat să încerc. Domnul Ion Cristoiu nu știe, dar în primele două materiale pe care le-am scris am făcut două greșeli mari: am confundat Nagorno Karabah cu Bosnia, și NATO cu ONU. Între timp am învățat și de una, și de cealaltă suficient cât să nu mai greșesc. Iar de 19 ani învăț încontinuu ce înseamnă presa. E ca o boală contagioasă și, în același timp, incurabilă. După ce te prinde, nu mai poți s-o lași. Și, chiar și după ce te lași, rămâi jurnalist până la sfârșitul vieții, pentru că nu te mai poți uita la oameni, evenimente, filme, decât așa, ca om de televiziune sau de presă scrisă.

Mulți prieteni îmi spun că ar trebui să scriu o carte despre lucrurile pe care le-am trăit cât am făcut teren. Despre ce oameni spectaculoși am întâlnit și ce povești extraordinare mi s-au întâmplat. Am fost batută cu pietre în Gaza și Cisiordania, am zburat spre Irak cu o vestă antiglonț de 25 de kilograme pe mine și o cască atât de grea încât nu-mi puteam ține capul drept. Am mâncat în Afganistan pită facută în gropi de pământ, pe un foc aprins din excremente de cămilă, am înghițit gaz lacrimogen și m-am trântit la pământ ca să scap de gloanțele de cauciuc. Am dat mâna cu președinți și oameni cu destine extraordinare, am văzut locuri care mi-au schimbat viața și am trăit pe viu istorie. Poate că într-o zi am să scriu. Dar astăzi folosesc tot ce am învățat, la Evenimentul zilei, la ProTv și din propria experiență, că să lucrez cu o echipa frumoasă, la cel mai mare proiect în care am fost implicată: emisiunea În premieră. Un proiect la care am pornit la drum fără să știm sigur că vom găsi oameni gata să ne asculte și am ajuns la o emisiune care deja și-a format un public și care candidează la titlul de cea mai bună emisiune de reportaj din România. O spun alții. Iubim fiecare secundă din reportajele noastre, fiecare minut în care pregătim emisiunea și fiecare zi de muncă, la capătul căreia te întorci spre casă - de multe ori, a doua zi- cu sentimentul că ai făcut ceva special. A trecut un an de zile de când am lansat În premieră și mie încă îmi dau larimile de fericire la fiecare mesaj pe care îl primim. Și mărturisesc, în premieră, că pe cât de teamă mi-a fost, pe atât sunt astăzi de fericită că am reușit.


Carmen Avram
Realizator În Premieră, Antena 3
carmen.avram@inpremiera.ro